Cum să fii neașteptat de însărcinată, sănătoasă și fericită- episodul 3

imagesAșadar, detalierea “războiului cu sistemul”, partea mai sumbră a poveștii. Absolut irelevantă pentru imaginea de ansamblu, aceea a unei sarcini extraordinare, atât prin originea ei cât și prin evoluția ei. Însă poate că vă veți regăsi în unele situații și vă vor fi de folos…

Cu grădinița, din momentul pornirii cu stângul, am avut de înfruntat întâi refuzul semnării contractului pe durata anului școlar, cu propunerea să-l semnez pe o lună cu posibilitatea de prelungire…evident că am ajuns la inspectorat cu jalba, știind că am drepturi și obținându-le. Ceea ce n-a făcut decât să ațâțe și mai mult spiritele, normal. Am încercat să fac tot posibilul să corespund cerințelor postului, mergând 4 zile din 5 pe ambele schimburi, ca să-mi ajut colega, tânără debutantă și ea, la primul job pe deasupra. Degeaba, tot ce am primit a fost critică negativă, de față cu părinții sau cu personalul, denigrare, “săpat” din partea unor colege, desconsiderare chiar și din partea îngrijitoarelor (deloc de mirare de altfel după cele descrise mai sus). Pe acest fond emoțional (includem aici și directiva incontestabilă a primei doctorițe, care prevedea chiuretaj instantaneu dacă ies anticopri anti-rh la analize – evident am ales alt medic imediat) și pe fondul schimbărilor hormonale, am cedat…sâmbăta următoare am experimentat ceea ce se cheamă atac de panică. Urât moment, mai ales când n-ai avut în viața ta astfel de manifestări, nici măcar asemănătoare și nici nu ți-ai pus problema că ai putea avea. E unul din acele momente când îți dorești să nu fii singur…dar l-am trecut cu brio. M-a făcut mai conștientă și mai responsabilă, pe deasupra. Am luat măsuri imediat 🙂

Ca și paranteză, între noi fie vorba, câteodată chiar îmi puneam eu însămi feminitatea sub semnul întrebării, pentru că nu mă emoționam și nu plângeam de fel. Eh, pot să spun că lunile ce au urmat am recuperat cu vârf și îndesat toate lacrimile nevărsate până la 37 de ani. Așa cum unii râd că le arăți degetul mic, eu plângeam din orice. Mai ales dacă deschideam subiectul sarcină și job. Și n-am înțeles cum și de ce, nu mă mai recunoșteam deloc. Dar, am învățat să trăiesc și cu asta în cele din urmă 🙂

Am intrat urgent în concediu medical. Nu se putea să continui munca în acea stare. Situația s-a escaladat, previzibil, ajungându-se inclusiv la notificări scrise asupra concediilor, trimise prin prioripost către angajator, neridicate și retrimise prin executor judecătoresc, pentru a evita desfacerea eventuală a contractului. Apoi a urmat refuzul scrisorii medicale prin care anunțam oficial sarcina, pe motiv că nu se înțelege scrisul medicului, eu aflând mai târziu ca acea adeverință trebuie însoțită de o înștiințare scrisă de mine. A urmat sesizare scrisă către inspectorat, nerăspunsă nici până în ziua de azi. Am primit în schimb telefoane importante de la inspectorat, mă luau la întrebări, reproșându-mi ocuparea nejustificată a unui post, apelând inclusiv la “conștiința” de viitor părinte: “cum mi-aș duce eu copilul de grupă mică la o grădiniță (care a fost cândva de elită în Brașov), știind că are o singură educatoare și jumătate de program stă când cu una când cu alta, care mă suplinește prin rotație?”. De parcă ar fi fost treaba mea, nu a managementului, care l-aș califica destul de defectuos, altfel nu-mi explic unde a dispărut acea calificare “de elită”. Cumva, mi se sugera politicos să-mi dau demisia. Ceea ce nu am făcut, intimidarea nu funcționează la mine. Iar problemele sistemului nu se rezolvau prin demisia mea, să fim serioși. Presiunile au încetat oarecum după intrarea în concediu de risc maternal (cu antecedentele de avort spontan și pe baza vârstei, aveam tot dreptul, chiar dacă sarcina a evoluat bine). Însă acolo am dat de altă dandana.

La eliberarea primului concediu de risc maternal, medicul de familie n-a reușit să valideze online în sistem concediul și a refuzat eliberarea lui până la rezolvarea erorii din sistem, care spunea: parafa medicului de medicină muncii invalidă. Și m-a trimis înapoi la medicina muncii. Aici am fost lămurită că acești medici nu sunt obligați să încheie convenție cu Casa de asigurări, dar ar trebui să existe în baza lor de date și că nu prea au cum să mă ajute, fiind primul caz care reclamă așa ceva. Adică, era doar vina mea că mi s-a întâmplat…După câteva zile, mi s-au cerut scuze, dar tot nu s-a găsit nicio rezolvare și mi s-a sugerat să-mi iau concediu fără plată pe perioada în cauză (nici nu țtiu dacă s-ar fi aprobat)…zilele treceau și n-aveam nicio soluție, niciun concediu, cu dosar aprobat și în regulă, teoretic. Concediul fără plată ar fi amenințat atât veniturile prezente cât și cele viitoare (însemna practic suspendare de contract, cu posibilitatea pierderii dreptului la indemnizația de creștere a copilului). După aceste câteva zile de șoc și groază, din nou, în care am studiat legislații, am sunat în toate direcțiile, m-am hotărât să mă liniștesc și am găsit soluția să fac sesizări scrise peste tot, inclusiv la CASS.  Grădinița mi-a răspuns că nu e treaba lor (deși ei au angajat acel medic de medicina muncii), firma de medicina muncii a revenit la o atitudine inacceptabila, de la scuze la tergiversări și reproșuri în privința sesizărilor. Organul care s-a și sesizat spre mirarea mea destul de repede, CASS, a sancționat exact pe cine nu mă așteptam, respectiv singura persoana cu care are relații directe, medicul de familie … singura mea relație care mai era amiabilă.  Eh, până la urmă s-a eliberat concediul respectiv așa, nevalidat, pe luna în cauză, dar și pe următoarele la fel. Iar dacă cineva vreodată se va sesiza să-mi impute ceva, păstrez la naftalină scrisoarea de răspuns a lor prin care certifică că sunt perfect îndreptățită la concediul respectiv iar eroarea respectivă nu e treaba mea.

Cam asta a fost…ce va mai fi, vom vedea. Am fost prea incisivă, prea necomunicativă cu angajatorul, prea războinică?…poate. Se putea și alfel? Posibil. Acestea au fost trăirile și reacțiile mele, puteți să le și discutați, judecați, condamnați…stiți doar că prea puțin mă afectează 🙂

Ar mai fi de menționat ajutorul imens, suportul moral, al celor câteva persoane care știau în parte sau în totalitate ce se întâmplă și m-au susținut măcar c-un gând bun, sau sfaturi utile. Chiar și câte un telefon care te întreabă de sănătate, în momente de cumpănă face o diferență colosală. Și le mulțumesc. (Am mai spus-o și repet: am prieteni minunați!) Așa cum lipsa acelei vorbe bune din partea altora, de la care m-aș fi așteptat mai mult, doare. Îmi cer scuze dacă “mi-am vărsat” câteodată gândurile pe câteva persoane care nu aveau nicio tangență, sau aveau prea puțină. Nici eu nu sunt perfectă 🙂

În episodul 4 – căci povestea continuă, veți găsi câteva idei personale despre cum văd nașterea și creșterea unui copil, respectiv scrisoarea către medicul care la discuția de la ultima consultație m-a cam dezamăgit. Încă aștept răspuns…

Later edit: pana la urma e doar scrisoarea, detaliile ideilor personale vin in episodul 5. 😛 Poate iese de o saga, pana la urma :))

Cum să fii neașteptat de însărcinată, sănătoasă și fericită- episodul 2

DSCN0078Sarcina supriza-bomba, dar acceptata cu bucurie pana la urma, asadar. Ce facem in continuare? Din ceva trebuie sa ne asiguram traiul, doar. Singura mai haiduceste femeia prin lume, dar cu un copil dupa mine…hmm, se schimba datele problemei putin. Nu foarte mult, dar totusi…ratiunea cerea solutii de subzistenta macar.

Neavand nimic concretizat din planurile legate de lucrul cu animale de companie, am profitat de o portita a metodologiei invatamantului si am ocupat un post de educatoare. Ah, si de cand asteptam sa ies din fabulosul sistem! Mi-am primit si rasplata acestei alegeri, cu varf si indesat. Intr-o saptamana am cedat psihic, mai ales din cauza presiunilor conducerii (evident ca nu le-a convenit o nou-venita insarcinata), asa ca am intrat in concediu medical. Bani putini, mai ales ca anul dinainte nici nu luasem norma intreaga, dar am preferat asa, evident, in ideea asigurarii posibilitatii luarii indemnizatiei dupa concediul de maternitate. N-am prea avut parte de aceasta liniste, decat dupa un timp, cand am decis singura ca ajunge cu stresul. Am avut de furca si de lupta cu birocratia si sistemul, insa am simtit ca si asta face parte din devenirea mea, sa ii infrunt. Si am facut-o, printre lacrimile datorate in mare parte schimbarilor hormonale care m-au luat la fel de pe nepregatite ca si vestea sarcinii, dar cu care am invatat sa traiesc, la randul lor. S-ar spune ca am devenit mai feminina 😛 Iar de intretinut…m-am ajutat ba c-un proiect, ba cu finantare de la mama, ba cu imprumut…cert e ca nu ne-a lipsit nimic. Totul e sa ai incredere, sa lasi sa curga lucrurile.

Si-au venit sarbatorile cu linistirea apelor.  Iar linistea singuratatii, acompaniata doar de pisici si catel, au asigurat un mediu optim pentru o sarcina fara probleme, de nicio natura. Inca din noiembrie mi-am luat catelul la apartament, naveta la el la curte era deja exclusa. Asadar, mi-am asigurat 2-3 plimbari pe zi la aer curat, fara drept la replica. E parcul cu tarc pentru catei aproape, iar daca ies seara tarziu, cum am obiceiul, o pot lasa sa alerge libera prin parc fara sa iau amenda ca n-are voie pe iarba (asa am fost avertizata de catre politistul comunitar intr-o zi, exact cand strangeam dupa catel cu punguta). Am mai luat si pisica cu pui nou-nascuti in cazare temporara, bucurandu-ma de ei cum cresc sub ochii mei de la o zi la alta. Am continuat sa sterilizez pisici cu cea din gradina care statea si la prins, care acum e adoptata in Olanda…o pisica cum n-am mai pomenit si nu cred ca voi mai intalni, care se plimba cu mine si cu catelul afara ca un catel, alintata si descurcareata, desteapta si frumoasa foc. Insa nesiguranta strazilor si statisticile deloc incurajatoare cu privire la durata vietii pisicilor de pe strada, precum si inconvenientul plimbarilor interminabile pana la etajul 1 si inapoi de fiecare data cand cerea afara m-au convins s-o dau spre adoptie intr-un loc mirific, cu gradina, catei si pisici si o femeie inimoasa care se pricepe la pisici.

Mi-as fi dorit mai multe iesiri pe munte insa timpul a trecut repede si a venit si iarna. Am mai recuperat putin cu o iesire pe platoul Bucegilor, cu telecabina, acum de curand. Tare bine mi-a cazut. Imi lipseste si echitatia, dar hai sa nu sarim calul, nu-i asa!

In tot acest timp, inclusiv in prezent mi-am gestionat singura nevoile traiului de zi cu zi, drumuri, cumparaturi, absolut tot, doar pe la gradinita n-am mai calcat, facand procura dragei prietene care si-a luat asupra-i aceasta sarcina. Apropo, detalierea razboiului cu sistemul o gasiti in episodul 3.

Iar sarcina mea a avut o evolutie perfecta, ca la carte, am putea spune. Ca la 20 de ani. S-a monitorizat destul de indeaproape, avand in vedere riscurile preliminare. De la a doua ecografie a fost clar ca este vorba despre un baiat energic. Aproape ca aveam impresia la fiecare control, ca faptul ca prea e in regula totul, e cumva in neregula…nu sunt eu foarte vorbareata de fel, dar jur ca toate viitoarele mamici stateau de 2-3 ori mai mult la consultatie, la discutii de fel si fel, iar eu primeam aceeasi replica unica scurta si concisa: totul e bine. La morfo-fetala nu-mi venea sa cred ca ia vertebra cu vertebra pe numarate si le verifica daca au cate 3 camere…mai sa adorm. Am facut si analizele cerute, toate rezultatele fiind bune. Infectia urinara persistenta am decis in cele din urma sa o tratez cu “pastile”, desi n-am mai apelat la nimic de genul de cativa ani. Imbunatatite cu Reiki, n-au avut efecte adverse. Si-am mai luat vitamine, pentru ca in ciuda conditiei fizice mai bune fata de anii trecuti, tot slabanoaga am ramas. Asta in zilele cand n-am uitat…mai nou imi amintesc carceii de dimineata daca uit 🙂 Am luat in greutate 14 kilograme in 33 de saptamani, pana in luna a 7-a practic nefiind burtica observabila mai deloc. N-am avut greturi sau alte inconveniente asociate sarcinii, de nici un fel. Practic, pana in prezent, cand recunosc ca obosesc mai repede si s-a schimbat putin centrul de greutate, n-am simtit niciun disconfort (nici macar imposibilitatea dormitului pe burta, pentru ca dintotdeauna am dormit pe spate sau pe-o parte). Iar tensiunea s-a normalizat…de la foarte mica, dupa 2-3 cafele. Cafeaua am scos-o gradual din sistem, apeland la latte natural o perioada si band inka/cicoare cu lapte in prezent (“old habits die hard”). Tiramisu e in continuare prajitura favorita, are aici pe strada mea la cofetarie si e bestiala- si ieftina.

Daca la inceput mi s-a tulburat putin programul zilnic, am revenit destul de repede la obiceiurile mele (trezit tarziu, adormit si mai tarziu). Am respectat ceea ce mi-a cerut corpul, am mancat cand, cat si ce mi-a cerut si am dormit la fel. De exemplu, o cantitate insemnata de fructe a fost lait-motiv in aceasta sarcina. Nu am citit carti cu instructiuni si nici nu am de gand. Sunt atenta la semnalele corpului si mi-ascult instinctele, mi se pare arhi-suficient. Nici nu ascult de sfaturi pretioase, scenarii teroriste si alte asemenea. Nu ma intereseaza ce rupturi au avut alte mame, ce vergeturi si cand le-au aparut, ce alte traume au suferit. Si totul merge struna, ca sa vedeti. Se poate. Putina incredere in sine, conectare la divinul din voi si multa iubire de sine, mamici, atat aveti nevoie.

Am mai primit cadou vise raspuns la intrebari existentiale, vise frumoase. Cel mai frumos dintre ele mi-a raspuns la intrebarea cum e sa fii indragostita de fapt, ce simti…si ii sunt recunoscatoare lui Robin ca mi-a aratat. Sunt ferm convinsa ca vom comunica perfect si dupa nastere, nu prea inteleg nici rostul acelor cursuri gen “plange bebe, oare ce vrea sa spuna”. Dar noi suntem un caz neconventional, dupa cum am mai spus. Poate si din cauza ca am eliminat frica din ecuatie (frica blocheaza). In acelasi timp, sunt o femeie foarte obisnuita, care a facut efortul sa caute si-a gasit raspunsuri…ceea ce iti doresc si tie, draga cititorule, din toata inima.

Cum vad nasterea si ce proiectez in privinta asta…in episodul 4.

Cum să fii neașteptat de însărcinată, sănătoasă și fericită – episodul 1

In pat cu pisica
In pat cu pisica

Poate ca unii dintre voi deja stiti ca sunt o persoana neconventionala. La prima vedere nu pare deloc. Imi place sa respect reguli, nu ma urc niciodata intr-un autobuz daca nu am bilet, respect semnele si regulile de circulatie cand conduc. Insa in modul de viata personal si deciziile care ma privesc direct, primeaza sa ma simt eu bine si pentru asta apelez la toate resursele disponibile sau atrag cele necesare. A ma simti bine nu implica multi bani sau comfort, ci stilul consacrat : libera, independenta, facand ceea ce-mi place, atunci cand am chef si asa cum cred eu de cuviinta. Da, asta implica si cu multe pisici (numarul variaza, nu intrebati cate, caci singurul raspuns va fi : multe!) si cu catel, labradorita terapeuta in devenire, Reya. De regula, vad lumea foarte diferit de “majoritate” si refuz sa ma las absorbita de goana ei nebuna catre nicaieri. Eh, macar ma straduiesc.

Dar sa trecem la subiect, nu-i asa. Cum sa ai o sarcina usoara, perfecta, aproape ca si cum n-ar fi acolo…

Pai sa incepem cu inceputul. Conceptia. Nu am planificat, nici nu am mai sperat (cel putin nu constient), asadar va imaginati surpriza, socul si stupoarea cand testul a iesit pozitiv. O sarcina la 37 de ani, la un an dupa divort (casnicie in care am incercat sa raman insarcinata dar n-a fost sa fie), in plina schimbare de cariera si fara job, dintr-o relatie pasagera fara obligatii care era si ea incheiata definitiv si pe deasupra total contrar oricaror conditii favorabile (protectie, infectie urinara, contact la o zi inainte de menstruatie, antecedente de avort spontan cu rezultat nefavorabil unei sarcini viitoare, uter prea mic, endometru subtire, menstruatie prea putina, nivel de estrogen prea mic, RH negativ, o trompa infundata, varsta, munca fizica solicitanta in prima luna etc.)…ei bine, toate astea devin nesemnificative atunci cand auzi prima data bataile inimii la ecograf, la 8 saptamani si il vezi ca se misca ca un dansator. Indoielile dispar complet dupa cateva zile de “gandire” care ti le acorzi – psihicul tau are nevoie de un rastimp ca sa accepte schimbarea. Daca el a vrut atat de tare, aici si acum, inseamna c-a avut un motiv intemeiat, nu? 🙂

Totusi, ar trebui sa vorbim si despre inainte de conceptie…perioada la fel de importanta. Practic, tot ce s-a intamplat in ultimii 2 ani cumva a pregatit ceea ce avea sa urmeze. S-o luam holistic: plan fizic, emotional, mental, spiritual.

Conditia fizica mi s-a imbunatatit considerabil in urma stagiului la ferma-scoala de lipitani de la Zagon. N-a durat mult, insa a avut un rol hotarator. Practic, prima data in viata am simtit ca am pus ceva musculatura. Intotdeauna am fost inalta, subtire si slabanoaga. Mersul pe munte din ultimul an, atat cat a fost, a mai adus si el un aport semnificativ la imbunatatirea sanatatii si conditiei fizice. Emotional, m-am eliberat de atasamente si m-am concentrat exclusiv pe mine, cu doza de egoism sanatos pe care o recomand tuturor cu caldura. Cu singuratatea n-am avut niciodata o problema, fiind o stare dorita, dar cumva de fiecare data ocolita…oricum, nici in afara unei relatii nu ma pot simti singura. Pur si simplu ma simt bine cu mine si-atat. Din pacate asta e o povara imensa pentru un partener care nu simte la fel 🙂 Nu mai discutam ca 99% din oameni pur si simplu nu inteleg starea de bine in singuratate…dar asta nu mai e problema mea. Mental si spiritual, in ultimii ani mi-am schimbat fundamental gandirea, usor usor si stilul de viata, iar faptul ca daca te schimbi in interior, acest lucru se va reflecta si in exteriorul tau pot confirma ca este perfect valabil. Insa totul s-a intamplat ca asa trebuia sa fie…uneori cu hopuri, alteori lin, cu lacrimi sau cu zambetul pe buze… Da, am dat cu piciorul la o casnicie in care abia intrasem pe plus dpdv financiar, probabil 99,99% dintre femei m-ar condamna, ceea ce ma lasa, din nou, rece. Am preferat sa fiu libera si linistita, castigand un prieten in locul unui sot gelos si a unei relatii stresante, distructive si consumate. N-am mai dat examene de profesor suplinitor, investind in curs de tehnician veterinar (dorinta din copilarie neimplinita fiind de a deveni medic veterinar) cu naveta la Cluj, in curs de Terapie si activitati asistate de animale, intr-un pui de labrador, in stagiu de practica veterinara- toate pe  langa job…un program foarte incarcat dar in directia care imi e draga. Apoi lectia cailor, dupa care baby-sitting la Londra…Am incercat si esuat lamentabil sa acopar macar parte din chirie (spatiul fiind mare, conditiile modeste) impartind cu o colega (mare greseala, am ramas cu datorii) iar mai apoi, cu ideea Camerei cu pisici (pet-sittingul inca este ceva pentru care inca nu este pregatit Brasovul, insa macar am acoperit cheltuielile legate de pisicile mele). Vara trecuta, nestiind inca de sarcina, am facut chiar munca de zilier la alta ferma de cai, ca ajutor de instructor. Mi-am mai scos camasa cu un proiect cu fonduri, pentru care sunt recunoscatoare colegei care m-a luat in el. Iar toamna, cand se numara bobocii…surpriza.

Insa despre perioada sarcinii, sarcina perfecta, cu bune si rele (nimic rau direct legat de sarcina, nu va impacientati), in episodul 2.

 

Intalnire copil mic – catel

caineSituatie “nu asa se face”!

Personaje: catel labrador , therapy-dog in devenire, la intoarcerea spre casa de la tarcul cainilor, liber prin parc, la joaca cu alt catel liber prin parc; copil, fetita, max 2 ani, iesind de la parcul copiilor, lasata de parinti sa se deplaseze in directia cateilor.

Descriere: Brasov, parc, ora 21.00. Ce cauta la ora asta o fetita cu parintii in parc, ei bine, nu comentez, Ca s-ar putea sa ma gasiti si pe mine pe-acolo (speram ca nu va fi cazul, vom fii in curte sau in plimbare pe tarla, la tara). Reya venind spre casa si gasind un catel la fel de liber ca ea pentru a-si consuma excesul de energie. Fetita, cu parintii, in drum spre casa, observa cateii si vrea la ei. Initial, parintii o trag inapoi. Apoi, spre mirarea mea, o lasa sa plece in directia noastra. Reya, ca o catelusa draguta cu copiii ce este, ii merge in intampinare. Cred ca era cam de 3 ori cat copila, la inaltime se cam egalau. Vazand ca parintii nu schiteaza niciun gest, imi zic c-o fii si copila obisnuita cu cateii. Ii strig totusi Reyei sa se comporte frumos, nu cumva s-o darame din exces de zel. Ea se conformeaza, se opreste langa ea, o saluta, o pupa (ca era la inaltimea ei, doar), da din coada si se agita, chemand-o la joaca. Fetita se sperie, probabil de la linsul pe fata sau de la agitatia catelului si incepe sa planga. Reya pricepe ea ceva si se departeaza. Taticul fuge la fetita, o ia in brate si pleaca cu mamica, intr-o frenezie de nedescris, explicand copilei : Vezi ce patesti daca nu asculti?!

Concluzie: draga tatic si draga mamica, tocmai v-ati nenorocit copila. Dintr-o intalnire placuta, tocmai ati transformat experienta intr-una traumatizanta, fetita voastra va ramane cu un sentiment de vina, frustrare si neintelegere, potentat de o frica de catei care poate sa-i marcheze viata.

Ce puteati face? Sa fiti langa ea cand se apropie catelul, sa le faceti cunostinta, sau macar sa-i explicati cum se comporta un catel. Sper ca ati facut-o ulterior macar. Daca nu, poate o veti face totusi candva, sau o va face altcineva pentru voi. Asa sper. Nu consider ca ar fi trebuit sa fiu eu langa ele. Nu eram in mediu controlat, nu mi-ati atras atentia cu nimic, catelul n-a gresit cu absolut nimic in situatia data.

Despre profesori, din nou…

note

Pentru ca se tot dezbate un anumit profesor care a fost reclamat, exigenta, brutalitatea lui etc. Ati fi uimiti, dar se poate tine disciplina si fara sa urli si fara sa vorbesti urat, ca profesor. Nu de alta dar nu realizezi altceva asa decat sa oferi un exemplu prost. Am predat 6 ani la un liceu cu elevi cel putin problematici. Nu sunt nici de scoala veche, nici de scoala noua. Daca ai putin tact pedagogic si pregatire solida, iti mai si dai interesul, gasesti cum sa abordezi situatiile cu care te confrunti la clasa. La unii functioneaza acel “doi, stai jos!”. Daca devine o regula, isi pierde din greutate. La altii functioneaza aprecierea. Cateodata ai nevoie doar sa obtii sprijinul liderului formal sau informal. Cateodata merge si morala, cateodata nu. Putina ironie nu strica niciodata. Personal, am fost etichetata exigenta. Pentru ca am considerat ca gluma-i gluma, treaba-i treaba si am dat doi si cu zambetul pe buze cateodata, daca a fost nevoie. Am avut parte de nenumarate presiuni de la diriginti sau de la directori, la interventia parintilor, dar sincer, m-au lasat rece. Intotdeauna am fost un fel de “haiduc” al sistemului. Si mi-a iesit…cat mi-a iesit. Apoi “mi-a iesit pe urechi” si m-am lasat. Dar asta e alta poveste. Revenind la presiunile amintite, consider ca cea mai mare problema din sistem este dezbinarea profesorilor, care au prea multe obligatii fara nicio legatura cu profesia lor si ajung sa se concureze atat de acerb, incat au uitat sa fie uniti in fata elevilor. Nu mai vorbim de nevoia de “a-si pazi spatele”, a face compromisuri pana la a deveni prostituatii si prostituatele sistemului, pentru a-si putea pastra postul. Orice strategie este buna atata timp cat exista consecventa si sinergie. In loc de “a ne sapa unii pe altii”, cu sau fara voie. Si inca nici n-am atins subiectul dureros al procedurilor din scoala, sute si mii si degeaba. Ce facem cand un elev face cutare si cutare? De fiecare data si cu fiecare elev! Prompt si la obiect! Tocmai de aceea eu as pune cea mai multa responsabilitate pe directori, pe management, pe crearea unor sisteme functionale si unor culturi scolare…dar probabil deja v-am pierdut la consecventa si sinergie, nu-i asa?! 🙂

Avioane in cap…se cauta pilot!

Deja incepe sa devina celebra replica asta a fostului! Imi place s-o citez in orice conversatie in care fac aluzie la cat de minunata sunt eu 🙂 V-ati dat seama, nu e vorba despre nicio aviatie in aceasta postare.

Este vorba despre femei…cateodata apostrofate cu epitetul “nebune”. Cu idei mai neobisnuite. Idei care se alearga in capul ei, intr-o valtoare mai rapida decat poate vreodata barbatul de langa ele sa le urmareasca. De inteles…nuuuuu, nici vorba! Mai ales ca orice variabila noua poate sa aduca schimbari fundamentale in proiectarea viitorului apropiat sau mai indepartat, adica rute noi de zbor cu aparate care inca nu s-au inventat. Ca asa suntem noi, femeile, flexibile si adaptabile. Mai ales femeile astea tacute si puternice, la care viseaza majoritatea barbatilor, dar nu le-a explicat nimeni ce ii asteapta.

Ei, bine, putem avea avioane in cap. Unele sunt avioane obisnuite, altele supersonice. Unele avioane trec atat de repede incat ramanem doar cu o urma de gand, ceva ce ar fi o idee buna, dar ne scapa. Cateodata revin, se clarifica, incetinesc, aterizeaza si le punem in practica. Iar cateodata nu.

Insa la ce ar putea fi cu adevarat buni barbatii, daca ar avea destul curaj si indrazneala, destula vointa si motivatie…ar fi sa le piloteze. Cateodata chiar e nevoie stringenta de un turn de comanda. Iar daca va urcati intr-un avion, atentie, de regula nu exista parasute de salvare, asa ca poate fi chiar periculos. Suna destul de provocator? Go for it!