Still in Beta

Operație la spitalul public

Oct 8, 2016 by     No Comments    Posted under: Brașov, Diverse, Magie de mami

bolovanii

Există momente în viață când îți pare rău că ai deschis gura să spui: “eu niciodată…”

Vă recunoașteți? :) Eu una am trăit toată viața cu nosocomefobie, frică de spital, internare, medici și cu convingerea că n-am să fiu tăiată, adormită sau să permit scoaterea unei părticele cât de mici din mine vreodată. Până de curând…când în decurs de 3 luni le-am rezolvat pe toate, inclusiv fricile – asta fiind singura parte bună a experiențelor.

Întâi a fost cezariana de urgență, cu rahi-anestezie. A trecut, s-a vindecat, nici urmă deja de ea, nu pe corpul fizic cel puțin.

La 3 luni după, altă belea, pe fondul oboselii, slăbirii prea bruște și a treburilor nerezolvate la timpul lor. A lovit fierea. Cu o criză care m-a băgat direct în urgența spitalului județean brașovean, dupa 24 de ore de chin în care am vomat orice am băgat în gură (iar eu nu vomit decât dacă sunt pe moarte, cam ca și caii, pe care îi iubesc așa mult). În tot acest timp am alăptat bebelușul, că doar e alăptat exclusiv, la cerere. Nu m-am mirat deloc că după câteva de ore de așteptare și în holul urgenței, unde deja abia mă țineam conștientă, la venirea analizelor s-a panicat tot personalul.  Aveam o glicemie de 60, prag de comă glicemică. Deshidratare maximă, că deh…abia s-a găsit o venă (cam ca la animalele salvate mai mult moarte decât vii, adică doar la alea le mai căutam așa câte o venă mică la cabinet). Și vreo 3 bolovani din care unul bloca fierea, de unde si verdictul…trebuie operație. Asta după ce m-a recuperat chirurgul și mă căutau disperați – eu am ieșit un pic să mai alăptez în fața ușii, pe bancă. Era luni, iar cel mai repede se putea joi sau vineri.

Atât mi-a trebuit s-aud…mi-era mie rău, dar operație? Eh, s-au chinuit să mă convingă, m-au dus și până la șeful de secție, care m-a luat părintește: bebe are nevoie de o mami sănătoasă. Ok, doar că mie îmi cam dădea cu virgulă operația cu sănătatea…Între timp am început să vomit și verde, semn că perfuzia și-a făcut efectul, s-a mai mișcat bolovanul. Însă răul tot rău. M-am gândit, am evaluat situația și am ajuns la concluzia că cea mai bună soluție era totuși operația. Presupusă laparoscopică. De ce?…de ce să calc în picioare toate convingerile anterioare? Păi pentru că singură cresc un bebe. Nu-mi permit complicații. Nici nu am resursele – fizice, psihice, emotionale sau de alt fel, ca să tratez altfel. Oricum și această decizie a implicat niște resurse colosale. O ființă minunată care l-a ținut pe bebe și a avut grijă să primească lapte matern și să fie alăptat în continuare, căreia am de ridicat 3 statui pe puțin, în primul rând. Toate mămicile care au ajutat-o și toți cei care au fost lângă noi pe perioada recuperării, apoi. Plus toți care au avut grijă de pisici și cățel în această perioadă.

Bun, deci s-a facut internarea. Medicul de gardă din urgență a fost fenomenal, uitasem sa zic. Doar coada de la ușă m-a nemulțumit, însă asta nu i se poate imputa. Și poate triajul slab si lipsa re-evaluării: să fim serioși, o tensiune bună nu mai putea fi considerată valabilă după 3 ore de așteptare… revenind la internare, evident n-aveam de nici-unele la mine. Iar dimineața când am văzut că m-a sărit direct cu ceaiul, fiindcă n-aveam cană de acasă, dar eram la fel de deshidratată încă (în cele din urmă primisem nici 500ml de perfuzie, la ora 1 asistenta mi-a scos și ce mai mergea), mi-a sărit muștarul. A fost medicul și mi-a spus că mă ține până vineri când mă poate opera, mă și vedeam moartă de sete, foame și cu lactația oprită până atunci. Așa că, în calitate de mamă responsabilă, am fugit după el pe hol cu un tupeu care atunci mi l-am descoperit si am strigat după el. Că eu în condițiile astea nu pot sta (nu era vorba de mizeria generală neapărat, ci de despărțirea de bebe atâtea zile) și că nu mai vreau operație deloc mai bine. Evident că s-a șocat, s-a enervat, că i-am încurcat, că mă simt mai bine și comentez, dar ajung înapoi cu comlicații, că văd eu…L-am contrat cu: nicio problemă, mă duc să mă operez la privat! Nu păream prea bine îmbrăcată (decuseară, că între timp eram în pijamalele de spital), că s-a cam uitat strâmb la mine, dar apoi a realizat că poate pică ceva…Am plusat din nou că nu pot rămâne atâtea zile departe de bebe și să mă lase să plec. Neavând alte alternative, s-a învoit să plec pe proprie răspundere, fără știrea lui oficială. Mai târziu a devansat și operația pentru joi dimineață.

Așa că am plecat fraudulos, de luni de la prânz, până miercuri seara, ei crezând că merg să fac rost de bani de șpagă, eu văzându-mi de copil si animale. Am pus și niște bani în traistă, pentru orice eventualitate.

Tot timpul stat în spital, m-am muls cu mâna zi și noapte, la 3-4 ore. Insuficient, dar mai bine decât deloc. Joi la fel, atât înainte de operație, cât și primul lucru după ce m-am putut mișca. Am înnebunit tot personalul că alăptatul e mai important decât orice altceva. Deși medicul rezident a declarat mândru că fiul lui de 2 ani a crescut pe lapte praf iar neîmbolnăvirea sugarilor nu se datorează anticorpilor primiți prin laptele matern ci inexpunerii și vârstei mici, pur și simplu, după 2 ani se îmbolnăvesc copiii… (mai bine tăcea). S-au uitat cam sceptic, dar n-au comentat decât să nu cumva să alăptez cât sunt pe antibiotic. Ah, antibioticul…unul care-l aveau pe stoc sau pe bonus…un antibiotic din gama celor pentru infecție urinară, asta se dă bolnavilor pe de secția chirurgie! După ce am studiat substanța și m-am sfătuit cu consultant în alăptare, am ales răul mai mic (după părerea mea) și am alăptat până în ultimul moment și din primul moment când am putut ieși din clădire. 2 zile am rezistat fără bebe, sâmbătă dacă am văzut că nu am alte variante, i-am mințit că mă duc după iaurt la chioșc. Și am alăptat, acoperită cu cearceaf de acasă, pe bordura din fața farmaciei.

Iar operația a reușit. Semi-laparoscopic, din cauza infecției extinse, am o tăietură mai mare si 3 mai mici. Se vor topi și ele, că nu suport semne pe piele…iar rezidentul a trântit niște cusături demne de chirurgie estetică, conform asistentei de la pansat (eu nu sunt 100% de acord, dar ce știu eu…biet tehnician veterinar fără experiență). La bronzul viitor cel târziu sunt istorie :) Pe cât de frică mi-a fost de anestezia totală, aia a mers cel mai strună. Nu știu când am adormit, m-am trezit mai odihnită ca oricând, ceea ce a picat tare bine după lunile de bebelit. Și n-au trecut mai mult de 4 ore între mulsuri, adică m-am trezit relativ repede. Însă, am achiziționat în plus o arsură serioasă pe gamba dreaptă, mai exact două lipite. Arsură care n-a reușit să mă lămurească exact nimeni cum a apărut, erau în stare să zică că m-am dus cu ea…arsură care s-a vindecat în 2 luni, dar urma va mai dura să dispară. Arsură legată de cauterizare, care i-a tăiat orice posibilitate de șpagă medicului, care, ulterior am aflat, se pregătea să plece în concediu. Se cheamă…

Duminică m-am externat la cerere. Nu de alta dar muream de foame și după operație: o bucătăreasă îmi dădea numai zeamă la masă, fără piure (cel făcut de ea era oricum groaznic, mai să dau în hepatită), alta, mai drăguță, avea și piure bun, dar am prins-o o singură dată pe tură. Am avut nevoie de aproape o săptămână sa devin auto-suficientă, timp în care am ajuns din nou la urgențe cu salvarea, fără internare, apoi am locuit câteva zile la o altă ființă minunată, care m-a pus pe picioare.

Concluzia: m-am operat la Județean, n-am dat șpagă deloc (deși la al doilea pipi la ploscă era să mi-l duc singură), m-am ales cu o arsură urâtă în plus- gradul 3 spre 4, n-am ascultat de sfaturile legate de alăptat și ca urmare alăptez în continuare. Nu recomand.

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

CommentLuv badge